O Intalnire Ciudata

am cautat la un moment dat o poezie care mi-a fost tare draga. si nu am reusit sa o gasesc pe net nicaieri. am cautat si am mai cautat degeaba. o postez eu, pentru toti cei care vor avea nevoie de ea. v-o daruiesc cu mare drag.





O Intalnire Ciudata
Alexandru Philippide



Intr-o lumina lanceda si alba
Campia s-asternea, oprita-n zare
De niste dealuri galbene de lut.
Pustii erau acele sterpe locuri,
Si drumul se pierdea prin ierburi mari,
Prin brusturi, cututa si ciumafaie.
Din loc in loc movile de moloz
Mai dovedeau c-aici odinioara
Fusese asezare omeneasca.
Dar cine stie ce prapad venise,
Ce molimi si cutremure cumplite
Si-acum urgia lor nu mai lasase
Decat doar buruieni otravicioase
Si otetari adunatori de muste.
Tot cautandu-mi printre ierburi drumul,
Grabit sa ies din acel trist tinut,
M-oprii ca sa ma uit o clipa-n zare
Doar voi putea vedea vreun pamantean
Sa-l rog sa-mi spun-o vorba de-ndrumare.
Zarii atunci iesind de dup-un damb,
Departe, un drumut. Venea spre mine
Mergand plecat, cu pas marunt si stramb.
Ce straniu soi de om mi se paru
Cand incepui sa-l deslusesc mai bine!
Era-mbracat intr-o hlamida alba ;
Descult, cu capul gol, plesuv la tample,
N-avea nici bat, nici sac, doar subtioara
Ceva, ca o cutie de vioara.
Dar ceea ce operea mai mult privirea
Erau, pe umeri, doua mari aripi
Care-atarnau, albastre si murdare.
Ce cautam aceste-aripi celeste
Pe umerii drumetului ciudat,
Nu pricepeam. Intreaga-nfatisare
Imi evoca poznasa aratare
A unui heruvim de bal mascat.



Multe-ntrebari mi se-mbulzeau in minte.
Sa fie vrun hagiu la locuri sfinte?
Vrun saltimbanc, ghidus de iarmaroc?
Ori poate-un lautar fara noroc?
Dar toate-aceste presupuneri rostul
Aripilor nu-l lamureau de loc.
O banuiala inca ramanea,
Dar ma feream eu singur sa mi-o spun,
Atat de nefiresc imi parea.



Mergand mereu cu ochii in pamant,
Drumetul meu nu ma vazuse inca.
Acum, ajuns la cativa pasi de mine,
Isi ridica privirile, si-atunci,
Infiorat ca de-o rusine mare,
Isi duse iute mainile la umeri
C-un gest de spaima si de aparare,
Scapandu-si jos cutia de vioara.
Si care-mi fu mirarea cand vazui
Ca-si rasuceste-aripile cu mana
Si le desprinde parca din suruburi,
Apoi, luand si deschizand cutia,
Le-ngramadeste repede-nauntru,
Zambindu-mi incurcat si umilit.
( Avea o fata spana si zbarcita,
O fata de copil imbatranit,
Cu ochi luciosi si reci de smalt albastru.)



Vanzand ca din pricina mea e toata
Aceasta transformare prea ciudata,
Cu-o mladiere cat mai cuvioasa
In glasu-mi, ii spusei ca o aripa
Nu mi se pare parte rusinoasa.
El ma privi nencrezator o clipa,
Apoi, ghicindu-mi gandurile-ascunse,
Domol si fara-nconjur imi raspunse:
“ Da, sunt asa cum nu-ti vine sa crezi,
Sunt inger…” Glasul lui, rostind acestea,
Scazu sfios, iar ochii lui albastri
Privira fara voie intr-o parte.
Eu ma grabii sa-i spun ca, dupa mine,
Sa fii un inger nu-i nicio rusine.
Si el vorbi in tihna mai departe:
“ Sunt grele vremuri astazi pentru ingeri!
Si totusi tagma noastra altadata
Era binevenita pe pamant.
Nadajduiam ca voi putea in voie
Sa-mi port aripile prin lumea voastra.
Dar oamenii de astazi nu mai cred
Decat in grelele aripi de fier
Pe care si le fauresc ei singuri.
Privit cu ironie si cu mila ,
Mi-am retezat aripile, si-acum
Le-ascund cand intalnesc un om in drum.
Abia prin locuri goale si ferrite
( Caci tot mai mult din calea voastra fug )
Mai indraznesc sa mi le prind pe umeri,
Insurubandu-le cu mestesug.”



Il intrebai atunci din ce pricina
Isi parasise tara lui divina.
El nu-mi raspunse-ndata la-ntrebare,
Apoi rosti cu vocea-i ostenita:



“ Ciudata fire pamanteasca, care
Cu marginita minte e menita
Sa cugete mereu nemarginirea!
Cand credeti ca ganditi intreaga lume,
Ganditi doar gandul vostru despre lume.
Umanizati comod dumnezeirea,
Iar neamul vostru-a fost intotdeauna
Flamand de nascociri copilaresti.
Cum as putea cu vorbe pamantene
Sa povestesc despre-ntamplari ceresti?
Numai minciuni s-au spus pe seama noastra;
Dar dintre toate cea mai indrazneata
E-aceea a lui Swedenborg cand zice
Ca ingerii s-aleg tot dintre oameni.
Absurda ingamfare omeneasca!
Fiinta noastra e din alta plasma
Decat faptura voastra pamanteasca!
Imprumutam adesea chip de om,
Caci altfel n-ati putea sa ne cunoasteti
Cand va aducem vreo inalta veste;
Dar cum suntem intr-adevar la fata
Nu este dat niciunui om sa stie…
Prea multe-ntrebari. Atat doar pot sa-ti spun:
De mari porunci silit sa ma supun
Catava vreme soartei pamantene,
Mahnit m-am despartit de lumea mea,
Caci viata printre oameni pentru ingeri
Inseamna o pedeapsa foarte grea.
Aici m-au napadit aceleasi griji
Si-aceleasi spaime care va-mpresoara,
Nemernicia unui trup vremelnic
Si dureroasa timpului ocara.
Cum noi nu stim ce-nseamna vesnicie,
Abia train acuma pe pamant
Am dat de rostu-acestui gol cuvant
Pe care oamenii atat de des
Il spun in rugaciuni si-n poezie
Si care n-are niciun inteles
In faratimpul existentei noastre
Si iat-acum, cumplita umilire,
Eu, duh al tineretelor albastre,
Ma vad imbatranind in nemurire,
Si-n trupul meu simt spaima de-a fi vesnic.
Ce chin mai groaznic oare poate fi
Decat o nesfarsita-mbatranire?
Sa simti ca mori fara sa poti muri!”



Cu omeneasca-mi curiozitate
As mai fi vrut sa stiu ce mari pacate
Putuse savarsi cereasca-i fire
Pentru-o atat de cruda ispasire.
Dar, far-a zabovi mai mult cu mine,
Batranul inger scoase din cutie
Aripile, le-nsuruba in umeri,
Si-nfasurandu-se-n hlamida lui,

Porni grabit de-a dreptul pe campie,



Prin balarii, spre zarile galbui.